S-a
vorbit şi s-a scris foarte mult, la împlinirea celor o sută de ani de la
declanşarea Primului Război Mondial. Din păcate, doar foarte rar, în mică
măsură, s-au bucurat de atenţia istoricilor şi a presei prizonierii români de
război, acei „luptători care au încheiat confruntarea directă cu inamicul, dar
care au continuat dramatica luptă a supravieţuirii". Foarte puţin, din
păcate, s-a scris despre prizonierii români, ajunşi în captivitate, în lagărele
din Germania, Austro-Ungaria ,
Bulgaria sau
Turcia. În schimb, istoricului militar francez, Jean Nouzille, îi datorăm acea
„cercetare sistematică asupra sorţii prizonierilor români deţinuţi în
«câmpurile de prizonieri» din Alsacia şi Lorena, din cartea „Calvarul
prizonierilor de război români în Alsacia şi Lorena: 1917-1918", un tablou
al unei realităţi dure cu care s-au confruntat cei cărora destinul nu le-a
rezervat moartea eroică în luptă, ci au trebuit să suporte calvarul unei
existenţe aflate la cheremul duşmanilor. Un drum de la libertate la
captivitate, de la viaţă către moarte. Soarta prizonierilor români a fost una
dintre cele mai dure, „mai vitrege şi mai lipsite de speranţă." O
afirmaţie dovedită de condiţiile de internare din momentul dramatic al
capturării lor, urmate de „foamea, frigul, moartea, locurile de deces şi
înhumare, mormintele, precum şi de reîntoarcerea celor care au
supravieţuit."
Mărturii,
amintiri, memorii scrise de cei care au avut norocul, marea şansă să-şi mai
revadă pământul ţării, care au avut bucuria enormă de a-şi regăsi familiile, au
apărut după încheierea Primului Război Mondial. Au apărut cărţile „28 de luni
în captivitate la germani" (Gheorghe Oprişan), „Morţi de foame. Povestiri
din captivitate, Lagărul Lamsdorf şi Mannheim "
(Emanoil Antonescu), „Din zbuciumul captivităţii" (generalul Gheorghe
Caracaş), „Pirin Planina" (George Topârceanu şi George Banea, luaţi
prizonieri la bulgari în luptele din Dobrogea), „Zile de lazaret" (George
Banea, mare mutilat de război). La toate acestea se adaugă identificările din
fondurile de arhivă aparţinând Ministerului de Război şi Ministerului de
Externe.
Odată
cu izbucnirea marii conflagraţii din anul 1914, Guvernul Român, ca şi guvernele
altor ţări, a luat o serie de măsuri în perspectiva participării Armatei
Române, după 15 august 1916, la campanie, iar pe măsura desfăşurării ei, au
fost adoptate noi reglementări privind prizonierii români şi ajutorarea lor.
A
fost înfiinţat un birou de informaţii şi de ajutorare a prizonierilor de război,
iar listele de prizonieri urmau să fie schimbate prin intermediul Societăţii de
Cruce Roşie a României, iar în urma unui referat al ministrului de Război, din
30 aprilie 1917, s-a hotărât înfiinţarea unui organ central de ajutorare a
prizonierilor români aflaţi în captivitate la inamici, cu denumirea de Agenţia
de Cruce Roşie de la Berna, odată cu constituirea unui fond de informaţii
deosebit de valoroase.
Condiţiile
în care trăiau prizonierii români din Alsacia şi Lorena erau deosebit de dure,
iar acele consecinţe nefaste ale captivităţii asupra vieţii lor ni le prezintă,
aşa cum aminteam ceva mai sus, istoricul francez Jean Nouzille. Mai ales în
primele luni ale anului 1917, procentul deceselor prizonierilor români, în
raport cu numărul total al prizonierilor, este mult mai ridicat decât în cazul
altor naţionalităţi. Conform unui bilanţ, „din ianuarie 1917 până în decembrie
1918, numai în Alsacia şi Lorena, au decedat 2.344 de prizonieri de război, din
care 1.191 numai în intervalul 1 februarie - 30 aprilie 1917. Cei 1.191 de
morţi reprezintă 50% din totalul deceselor constatate în cursul celor doi ani
1917 şi 1918." „Tratamentul la care duşmanii României i-au supus pe
prizonierii români - notează Mircea Djuvara în cartea sa - «La guerre roumain
1916-1918» - a fost dintre cele mai inumane (…) Ei au murit, pur şi simplu, de
foame şi de frig. Chiar cifrele oficiale germane constituie cel mai teribil
rechizitoriu împotriva germanilor: 36,8% dintre prizonierii de război români,
internaţi în Germania, muriseră deja în toamna anului 1917, iar 31,4% erau
bolnavi în spitale. Mulţi dintre prizonierii români erau închişi, în Bavaria , în ţarcuri de
vite, mergeau în picioarele goale şi nu aveau dreptul de a se înveli, în timpul
nopţii.
Guvernul
german nu a ezitat să-i folosească pe prizonieri la lucrări de fortificare a
frontului (fapt interzis de convenţiile internaţionale - n.n.), unde mulţi
dintre ei au fost ucişi de proiectile." Au existat proteste, pe lângă
Guvernul german, împotriva întrebuinţării prizonierilor români în zonele de
operaţiuni de pe fronturile francez şi român, 887 de prizonieri români fiind
ucişi „în peste 24 de localităţi aflate în zone de front."
Dintr-un
studiu al Ministerului de Război, rezultă că 19.525 de prizonieri decedaseră,
16.645 erau bolnavi în spitale, 53.057 de prizonieri se aflau internaţi în
lagăre, mortalitatea ajungând la un procent de 40%. Din păcate, „autorităţile
germane refuzau să recunoască adevăratele motive ale acestei mortalităţi
deosebit de ridicate în rândul prizonierilor români", moarte survenită din
subnutriţie, muncă excesivă, lipsă de îngrijire a sănătăţii lor. Într-un
raport, A. Catargi, secretarul Legaţiei Române din Paris , consemna: „Soldaţii şi gradele
inferioare sunt supuşi unui regim comparabil cu cel al vitelor din ţările
primitive (…). Este o deosebire foarte mare între modul cum sunt trataţi
soldaţii englezi şi francezi şi cei ruşi şi români." Aceştia erau lăsaţi
fără adăpost, „pradă intemperiilor, umblând desculţi şi goi, reducându-li-se
hrana (…) La Frankfurt pe Oder, urzicile fierte şi trifoiul făceau parte din
hrană, la Kassel-Niederzwehren - lucerna (…) Pe lângă lipsa de hrană, de
încălţăminte şi îmbrăcăminte (…), soldaţii sunt întrebuinţaţi la grele munci de
război, uneori chiar în zona luptelor, contrar convenţiilor
internaţionale." Aşa se explică şi mortalitatea lor excesivă de 40% pe an.
Doar în trei luni, ianuarie, februarie şi martie 1917, „au murit 1.166 de
soldaţi, din cei 15.000 internaţi la Lamsdorf", ceea ce reprezintă o
mortalitate de 31% pe acel an. La câmpul de prizonieri din Tuchel, „de la 15
ianuarie la 31 martie 1917, au murit 2.220 de soldaţi din cei 17.600",
proporţia mortalităţii fiind de 61% pe an. Prizonierii de război erau
condamnaţi la o «distrugere lentă», la care se adăuga şi epidemia tifosului
exantematic din regiune". Prizonierii trăiau într-o „halucinantă lume a
vieţii în captivitate, a disperării, a luptei pentru supravieţuire (…)
Lipsa
ajunsese atât de nesuferită, foamea atât de chinuitoare, încât oamenii căutau
ceva, cu orice preţ, să vâre în stomac: iarbă, oase sau orice s-ar fi găsit,
fie în lada de gunoaie, fie în butoaiele cu lături (…).
Orice,
câine, pisică, şoarece, dacă s-ar fi găsit prin lagăr, n-ar fi scăpat
nemâncaţi. Nemţii păreau să nu priceapă starea de înnebunire a cestor oameni cu
figurile supte şi învineţite (…), oameni care, pentru o bucată de pâine sau o
lingură de supă, erau în stare să plângă sau să râdă" - nota un prizonier.
Un alt prizonier scria în cartea sa: „La Stralsund, în barăcile de scânduri
bătea vântul, era umed şi frig (…). Eram nevoiţi să dormim îmbrăcaţi cu tot ce
aveam (…) La Tuchel au murit de foame 2.650 de prizonieri români, doar în
intervalul din noiembrie 1916 până în iunie 1917." Viaţă de calvar duceau
prizonierii şi în lagărul Dönholm: „Fiecare persoană primea, pentru o
săptămână, o pâine de 1,7 kg, neagră ca pământul, acră, cleioasă şi grea ca
plumbul, zahăr - 130 de grame, pentru şapte zile, marmeladă la fel, 350 de
grame de carne şi trei kilograme de cartofi. Pentru o săptămână! Numai că, în
realitate, totul era pe hârtie, prizonierii primind cam un sfert." Se fura
din hrana amărâţilor prizonieri de război!
Nici
viaţa prizonierilor români din Bulgaria
nu era mai bună. Conform mărturiei căpitanului Pavel Florescu, ajuns în lagărul
Hascovo, „prizonierii au ajuns în barăci de scândură, fără paturi, fără niciun
aşternut, drept pernă o piatră, iar ca pături milioanele de păduchi, purici şi
stelniţe. În lagărul de la Sliven, soldaţii păşteau iarbă, frigeau opincile şi
le mâncau, omorau câini şi pisici pe care îi mâncau (…) În câteva luni, au
murit 16 ofiţeri, 3.026 de soldaţi români şi 7.000 de sârbi." De astfel de
mărturii sunt pline arhivele! Despre calvarul prizonierilor români, căzuţi în
captivitate la bulgari, reproducem alte două mărturii - dovezi elocvente,
privind soarta acestora: „La Dunăre, când s-au luat prizonierii, unora li s-au
tăiat nasul, urechile şi, punându-le în gura nenorocitelor victime, le aruncau
în fluviu. Bătaia cu ciomagul, cu vergile, cu patul puştii era lucru obişnuit.
Dar bătaia nu o căpătau bieţii prizonieri români numai de la soldaţii din gardă
sau din escortă, ci şi de la populaţia civilă din localităţile prin care
treceau."
Cutremurătoare-i
şi declaraţia sergentului Constantin Mihăilescu: „În drum spre Razgrad, în
dreptul unor spitale de câmp, bulgăreşti, eram, înadins, opriţi.
Atunci,
răniţii lor tăbărau pe noi cu ciomegele, cu cârjele, rupându-ne mâinile,
coastele, zdrobindu-ne capetele, fără ca escorta să se opună. Era ceva groaznic
(…) Era puţin lucru când populaţia se mulţumea numai să scuipe şi să huiduiască
prizonierii. Au fost cazuri când bulgăroaicele au întâmpinat convoiurile de
prizonieri cu mămăligă otrăvită, din care mâncând, mulţi prizonieri au
murit."
„Numărul
exact al prizonierilor români din Primul Război Mondial este greu de stabilit.
Conform unor date statistice, la 1 februarie 1917 erau 78.347 de soldaţi şi
1.536 de ofiţeri prizonieri. Pentru perioada 1916-1917, numărul estimat al
pierderilor României, în oameni, s-a ridicat la 50.000 de militari ucişi,
80.000 răniţi şi 110.845 de prizonieri. Dintre prizonieri, 40% nu s-au mai
întors acasă, trupurile lor chinuite găsindu-şi odihna veşnică pe pământ
străin, în cenuşa imperiilor contra cărora se ridicaseră, care au pierit odată
cu ei. (…) Condiţiile în care şi-au petrecut captivitatea prizonierii români au
făcut ca mortalitatea şi îmbolnăvirile din rândul lor să fie dintre cele mai
ridicate (…) Din 53.000 de prizonieri români, duşi de Germania, 19.525
muriseră, iar 16.645 erau bolnavi în spitale." Un catastrofal număr de
decese printre români! „În lagărele germane din Alsacia şi Lorena, existenţa,
dintre viaţă şi moarte, a prizonierilor români, precum şi cea din captivitatea
bulgară, a fost un adevărat calvar."
Cinstirii
memoriei lor, în contextul în care, la împlinirea celor o sută de ani de la
izbucnirea Primului Război Mondial, mai-marii politici, mass-media românească
nu prea s-au gândit, ca un act de dreptate, le dedicăm aceste rânduri
prizonierilor români, celor stinşi pe pământ străin, în dramatica lor luptă a
supravieţuirii închizând ochii, fără o lumânare, fără o rugăciune, fără o cruce
la cap. Şi ei au fost ai noştri, români care, după încheierea confruntării
directe cu inamicul, nu s-au bucurat de atenţia istoricilor şi a autorităţilor
româneşti.
Le
dedicăm aceste rânduri celor care n-au avut parte de o moarte eroică pe câmpul
de luptă, iar în captivitate, în lagărele din Germania, Austro-Ungaria,
Bulgaria şi Turcia, în lipsa speranţei, între viaţă şi moarte, existenţa lor a
devenit, într-adevăr, un calvar!